Articol

Decizia ÎCCJ nr. 1 din data de 20.01.2025 (în continuare „Decizia”) a creat o serie de controverse în spațiul public, stabilind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în situația infracțiunilor prevăzute la art. 289 – 292 Cod Penal, respectiv infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență. În ceea ce privește prezenta analiză, vom avea în vedere doar infracțiunile de luare și dare de mită. Cu titlu prealabil, subliniem că aspectele avute în vedere în Decizie au fost pe larg dezbătute de-a lungul timpului și au existat opinii divergente.

Totodată, specificăm că la momentul publicării prezentului articol nu a fost publicată încă motivarea Deciziei, aspectele ce urmează a fi tratate în continuare reprezentând o anticipare sumară a considerentelor ce vor fi antamate de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ca situație premisă, trebuie avut în vedere că în cazul infracțiunii de luare de mită, aceasta se săvârșește prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege, respectiv pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii de a primi bani sau alte foloase necuvenite, „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”. În mod corespunzător, în situația dării de mită, faptele avute în vedere sunt promiterea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase.

Trebuie reținut, totodată, că infracțiunea este săvârșită prin realizarea oricăreia dintre modalitățile normative ale elementului material enumerate de către textul legal, fără a fi necesar primirea sau darea efectivă a sumelor de bani sau a foloaselor necuvenite.

Ce ne spune Minuta deciziei. Deși nu este publicată întreaga decizie, ci doar minuta acesteia, din aceasta reiese că ÎCCJ, prin decizia sa, stabilește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al răspunderii penale în ipoteza săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 289-292 Cod Penal.

Mai exact, conform acestei decizii, în cazul în care avem atât fapta de a solicita o sumă de bani, cât și fapta de a primi o sumă de bani, indiferent de timpul scurs între aceste două acțiuni, termenul de prescripție al răspunderii penale începe să curgă de la data la care funcționarul a pretins suma respectivă.

Astfel, pentru a ilustra efectele deciziei, în cazul în care un funcționar public solicită de la o persoană o sumă de bani în data de 21.01.2015, iar persoana respectivă îi va oferi funcționarului public suma de bani în anul 06.07.2018, prescripția se va calcula începând cu data de 21.01.2015. Așadar, în acest exemplu, pentru infracțiunea de luare de mită săvârșită, termenul de prescripție se va fi împlinit cu trei ani mai devreme decât dacă s-ar fi realizat calculul începând cu data primirii, respectiv 06.07.2018 (evident, de la caz la caz, pot deveni incidente particularități care să ducă la prelungirea acestui termen).

O astfel de concluzie a stârnit teorii în legătură cu persoanele care ar beneficia de o astfel de interpretare și a deschis calea către atacuri adresate ÎNCCJ pentru pretinsa favorizare a persoanelor vizate.

Încurajarea activității infracționale? După cum reiese și din exemplul anterior, așa-zisă controversă creată de către Decizie constă în faptul că o persoană nu va mai putea fi pedepsită în contextul în care săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență a presupus că inculpatul va putea fi judecat la puțin timp după darea/primirea sumelor de bani, dar la o distanță de timp considerabilă de la momentul solicitării / pretinderii  sumelor de bani sau a foloaselor necuvenite.

S-ar putea argumenta că se încurajează astfel darea de mită „la termen”, creând o practică în care orice dare sau luare de mită va presupune o promisiune cu privire la sume de bani ce vor fi oferite doar după o perioadă considerabilă de timp. Astfel, s-ar ajunge la situația în care un funcționar public își asumă așteptarea, știind cu certitudine că la momentul primirii banilor nu va mai fi condamnat, aceeași situația fiind aplicabilă în mod corespunzător și celui care predă sumele de bani.

Problema interpretărilor contrare Deciziei. Desigur, o primă problemă în această interpretare este prezumția că promisiunea și acceptarea promisiunii nu vor fi descoperite. O astfel de prezumție este în mod evident greșită, numeroase infracțiuni de corupție fiind anchetate încă din momentul pretinderii sau promisiunii de a oferii.

O altă problemă derivă din faptul că, după cum am menționat, în exemplul infracțiunii de luare de mită aceasta este comisă încă de la momentul pretinderii, fără a fi necesară și primirea sumelor de bani. Orice interpretare contrară ar conduce la numeroase dileme, de exemplu, în ipoteza în care o persoană este condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită anterior primirii sumelor de bani, dar primirea va avea loc în viitor. În această ipoteză se ajunge la două interpretări ce nu pot fi acceptate: (i) fie atât pretinderea, cât și primirea vor fi considerate infracțiuni de sine stătătoare, (ii) fie pretinderea ar fi trebuit judecată ca fiind tentativă la luare de mită.

În doctrină s-a arătat că, in ipoteza acestui tip de infracțiuni, „ori de câte ori suntem într‑ o astfel de situaţie ne regăsim în prezenţa unei singure infracţiuni, care se consumă la momentul pretinderii/acceptării şi care se epuizează la acela al primirii efective, cu toate consecinţele care derivă de aici”[1]. Această ipoteză a fost reținută și în jurisprudența recență a ÎCCJ, Secția penală prin Decizia nr. 90/A din 1 martie 2023 a reținut că doar de la momentul consumării infracțiunii, deci al primirii sumelor de bani sau a foloaselor necuvenit, va începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, iar nu de la data pretinderii.

În mod evident, niciunul dintre aceste contexte nu poate fi luat în considerare având în vedere că nu poate fi reținut un concurs de infracțiunii în cazul în care se realizează atât pretinderea, cât și primirea și având în vedere că nu poate exista tentativă în cazul infracțiunii de luare de mită.

Trebuie subliniat că prin prevederile specifice infracțiunilor de corupție se are în vedere ca valoare socială ocrotită de dispozițiile legale, prestigiul instituțiilor publice, onestitatea și integritatea funcționarilor, precum și în interzicerea obținerii unor foloase necuvenite legate de îndatoririle de serviciu. Toate acestea sunt lezate încă de la momentul pretinderii. Așadar, prejudiciul este deja creat, practica ÎCCJ stabilind că infracțiunea are o consumare instantanee[2].

Astfel, având în vedere că (i) infracțiunea este consumată încă de la momentul pretinderii, chiar dacă primirea are loc ulterior, (ii) tentativa nu este posibilă în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 289-292 Cod Penal și că (iii) nu poate fi luat în considerare un concurs de infracțiuni în cazul fiecăreia dintre acțiuni, cheia Deciziei este în art. 154 alin. (2) Cod penal și art. 174 Cod penal, după cum chiar ÎCCJ menționează.

Acestea prevăd că:

–        Art. 154 alin. (2) „Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.”

–        Art. 174  „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.” 

Or, săvârșirea infracțiunii de luare de mită se realizează chiar prin pretindere, indiferent de actele ulterioare, aceasta fiind pedepsită ca infracțiune consumată, iar conform art. 154 alin. (2) Cod Penal momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al răspunderii penale este cel al săvârșirii infracțiunii.

Totuși, Decizia aduce elemente de noutate? În ceea ce privește soluția dată de către ÎCCJ, trebuie să menționăm că aceasta nu reprezintă o noutate absolută. Din contră problematica avută în vedere a fost parțial dezlegată încă din anul 2019 prin Decizia ÎCCJ nr. 5 din 11.02.2019, iar soluția juridică potrivită este dezbătută de mai mult de jumătate de secol.

În primul rând, arătăm că Decizia nr. 5 din 11.02.2019 statuează că, în cazul în care o infracțiune simplă presupune producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, atunci termenul de prescripție va începe să curgă de la momentul în care a apărut prima pagubă. Așadar, în cadrul analizei noastre, și Decizia nr. 5 din 11.02.2019 conduce la aceeași concluzie în care termenul de prescripție ar trebui să curgă de la data pretinderii sumelor de bani sau foloaselor necuvenite, acesta fiind primul moment la care valorile protejate sunt lezate.

În al doilea rând, după cum am menționat, dezbaterea cu privire la modalitatea în care ar trebui determinat momentul de la care curge termenul de prescripție în cazul acestui tip de infracțiuni era prezentă în doctrina și jurisprudența din România încă din anii 1970.

La acea vreme, V. Papadopol arăta că nu putem privi cele două acte, pretinderea și primirea de bani sau alte foloase necuvenite, ca fiind unitare[3]. Din contră, acesta arăta că ambele acțiuni trebuie analizate ca reprezentând o singură infracțiune, primirea fiind momentul în care infracțiunea este consumată și, deci, momentul de la care intervine curgerea termenului de prescripție.

Astfel, după cum se poate observa din aspectele menționate anterior, o concluzie a ÎCCJ era binevenită pentru a aduce claritate și stabilitate atât în interpretările doctrinare, cât și în practica instanțelor judecătorești, chiar dacă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție de-a lungul timpului a transmis elemente suficiente pentru a ajunge la concluzii similare.

Pe cale de consecință, Decizia nr. 1/2025 este binevenită în cadrul jurisprudențial actual, stabilind în mod univoc momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în situația infracțiunilor prevăzute la art. 289 – 292 Cod Penal.

În mod evident, perspectiva juriștilor asupra acestei problematici urmează să fie dezvoltată în sensul corectitudinii sau incorectitudinii raționamentelor juridice ale Deciziei, la momentul la care considerentele acesteia vor fi publicate (considerente pe care, de asemenea, le așteptăm cu interes). În orice caz, în opinia noastră, (ne)controversata Decizie pare că nu face altceva decât să concretizeze interpretările majoritare care au fost și sunt notorii deja în doctrina juridică[4] și în practica judiciară.